Aniversare

Nu voi face niciun fel de supoziţie, probabil voi urmări doar, pentru scurtă vreme, canalele de televiziune ca să îmi satisfac curiozitatea. Se va vorbi, oare despre un 20 iulie 1943? Se va aminti poporului că una dintre cele mai mari valori literare pe care le are îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere? Dacă este cineva care doreşte să pună la bătaie o sticlă de whiskey, eu aş pune pariu că nu. Adrian Păunescu, poetul, a fost eclipsat şi aruncat cu neglijenţă, în umbra unui om politic cu acelaşi nume şi, mai nou, a bolnavului Adrian Păunescu.

Dacă mă întrebaţi pe mine, nu i-aş ura “La mulţi ani!” niciuneia dintre cele trei entităţi. Bolnavului i-aş spune “însănătoşire grabnică”, dacă ar fi posibil. Omului politic probabil i-aş trage o înjurătură, atât pentru realizări, dar mai ales pentru coborârea poetului în noroaiele care nu ar fi trebuit să îl păteze. Iar în faţa poetului nu aş putea decât să fac o plecăciune. Nu poţi să spui “La mulţi ani!” unei sclipiri de geniu, o sclipire care oricum va dăinui veşnic în literatura română.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, din nefericire, că poporul român are o meteahnă anume, aceea de a îşi terfeli valorile, de a le călca în picioare şi a le arunca în braţele mizeriei cât sunt în viaţă, pentru ca apoi, după moarte, să le ridice statui şi osanale. Nu este tocmai cazul lui Adrian Păunescu, recunoscut de pe acum ca fiind cel mai prolific şi cel mai mare poet contemporan. Dar chiar şi aşa, tot cred că românul este ocupat cu alte lucruri, ceva mai mărunte, ceva mai telurice, ceva mai personale decât să îl mai intereseze aniversarea unui “biet artist”.

Aş îndrăzni să spun chiar că îmi pare rău că Adrian Păunescu nu este o blondă cu buze groase şi cu ţâţele scoase pe afară, prestatoare de activităţi pornografice prin culisele vreunei televiziuni sau prin dormitoarele vreunor magnaţi, moguli sau alte specii şi subspecii de oameni cu putere în media. Pentru că, dacă Poetul ar fi fost poetă, dacă ar fi avut atributele necesare înflăcărării maselor de bărbaţi îndobitociţi, ar fi avut parte, cu siguranţă, şi de un loc în manualele de literatură după care cică se învaţă prin şcoli.

Cum nu este cazul, nu ne rămâne decât ca noi, cei care ne mai amintim din când în când de poezie şi de valoare, să ne ridicăm pălăria şi să îi urăm numai ce îşi doreşte dânsul. Şi să privim cu regret cum flacăra unei vieţi pâlpâie, din ce în ce mai slab, urmând să se stingă, lăsând una din puţinele valori pe care le mai avem să părăsească scena.