Judecăţi (de valoare)

Se spune că, încă, în România se face distincţie între puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească. Nu înţeleg de ce, pentru că toate sunt la fel de murdare, la fel de împovărate de inepţie şi la fel inutile bietului român.

Cu toate acestea, suntem recunoscuţi pentru optimismul nostru care frizează ridicolul şi pentru luarea în râs a oricărei situaţii care nu ne este convenabilă. Poate de aceea merg lucrurile prost în ţara asta, pentru că încă nu ne-a ajuns cuţitul la os… unora dintre noi.

Cei cărora, însă, le-a ajuns morcovul prin unele locuri, reacţionează, şi vă mărturisesc că o fac al dracului de bine, exact după chipul şi asemănarea puterilor acestui stat. Uneori, împotriva focului lupţi cu foc. Iar în România actuală, împotriva prostiei trebuie, probabil, luptat cu prostie. Sau cererea de chemare în judecată prezentată mai jos este, de fapt, exact modelul de acţiune judecătorească care se potriveşte ca o mănuşă pregătirii şi cinstei de care dau dovadă magistraţii noştri. Pentru că la procesele importante are grijă să îi mediteze partidul de guvernământ… sau cine are interesul mai mare.

(Rugăm a se citi cu zoom)

Aniversare

Nu voi face niciun fel de supoziţie, probabil voi urmări doar, pentru scurtă vreme, canalele de televiziune ca să îmi satisfac curiozitatea. Se va vorbi, oare despre un 20 iulie 1943? Se va aminti poporului că una dintre cele mai mari valori literare pe care le are îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere? Dacă este cineva care doreşte să pună la bătaie o sticlă de whiskey, eu aş pune pariu că nu. Adrian Păunescu, poetul, a fost eclipsat şi aruncat cu neglijenţă, în umbra unui om politic cu acelaşi nume şi, mai nou, a bolnavului Adrian Păunescu.

Dacă mă întrebaţi pe mine, nu i-aş ura “La mulţi ani!” niciuneia dintre cele trei entităţi. Bolnavului i-aş spune “însănătoşire grabnică”, dacă ar fi posibil. Omului politic probabil i-aş trage o înjurătură, atât pentru realizări, dar mai ales pentru coborârea poetului în noroaiele care nu ar fi trebuit să îl păteze. Iar în faţa poetului nu aş putea decât să fac o plecăciune. Nu poţi să spui “La mulţi ani!” unei sclipiri de geniu, o sclipire care oricum va dăinui veşnic în literatura română.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii, din nefericire, că poporul român are o meteahnă anume, aceea de a îşi terfeli valorile, de a le călca în picioare şi a le arunca în braţele mizeriei cât sunt în viaţă, pentru ca apoi, după moarte, să le ridice statui şi osanale. Nu este tocmai cazul lui Adrian Păunescu, recunoscut de pe acum ca fiind cel mai prolific şi cel mai mare poet contemporan. Dar chiar şi aşa, tot cred că românul este ocupat cu alte lucruri, ceva mai mărunte, ceva mai telurice, ceva mai personale decât să îl mai intereseze aniversarea unui “biet artist”.

Aş îndrăzni să spun chiar că îmi pare rău că Adrian Păunescu nu este o blondă cu buze groase şi cu ţâţele scoase pe afară, prestatoare de activităţi pornografice prin culisele vreunei televiziuni sau prin dormitoarele vreunor magnaţi, moguli sau alte specii şi subspecii de oameni cu putere în media. Pentru că, dacă Poetul ar fi fost poetă, dacă ar fi avut atributele necesare înflăcărării maselor de bărbaţi îndobitociţi, ar fi avut parte, cu siguranţă, şi de un loc în manualele de literatură după care cică se învaţă prin şcoli.

Cum nu este cazul, nu ne rămâne decât ca noi, cei care ne mai amintim din când în când de poezie şi de valoare, să ne ridicăm pălăria şi să îi urăm numai ce îşi doreşte dânsul. Şi să privim cu regret cum flacăra unei vieţi pâlpâie, din ce în ce mai slab, urmând să se stingă, lăsând una din puţinele valori pe care le mai avem să părăsească scena.

România şi instituţia deţinutului politic. 2010.

Se pare că în România, în curând, până şi dreptul la vacanţă va fi suspendat prin lege. Ca să o iau înaintea unei asemenea iniţiative legislative, mi-am întrerupt vacanţa pentru a exprima o părere asupra anumitor evenimente care sunt în măsură să atragă consecinţe inimaginabil de hilare.

Anul 2010 ne-a adus, pe lângă tăieri de salarii şi majorări ale TVA-ului, reînvierea unei “instituţii” despre care nu s-a mai pomenit de multă vreme. Aceea a deţinutului politic. În principiu, această “specie” de deţinut este caracterizată printr-o suferinţă acută, îndurată undeva în beciurile vreunei Securităţi, sau a unei închisori. Suferinţele pot avea natură fizică, psihică sau sufletească. În anumite cazuri, regimul de detenţie este înlocuit prin plasarea într-un domiciliu forţat – o minciună pe care şi-o poate confecţiona cel în cauză, ca să simtă cât de puţin parfumul unei libertăţi închipuite.

Moda ridicării opozanţilor unui regim (de obicei totalitar) şi cadorisirea lor cu ani grei de detenţie, cu trimiterea la canale sau în tabere de muncă a apărut încă din ’45, dar după Revoluţia din 1989 părea că va fi aruncată în uitare – după acel decembrie sângeros România pornise cu paşi nesiguri pe drumul capitalismului, devenind ceea ce este astăzi: o ţară relativ liberă şi relativ democrată.

Până când, această relativitate a fost zguduită de arestarea unui patron de televiziune, unul din principalii vinovaţi pentru îndobitocirea poporului român cu ajutorul televizorului – părintele cazului Elodia, născătorul emisiunilor senzaţionale de după miezul nopţii în care un spiritist… sau, mai exact, şarlatan medium îi spune nevestei de câte ori a înşelat-o soţul, sau bătrânei credule şi lovite de scleroză unde şi-a pus ochelarii, sau cine ştie cărei alte persoane de ce anume boli suferă, a suferit sau va suferi.

Ei… şi de parcă toate prin care trece nu erau suficiente pentru ca poporul acesta să aibă de ce să se ruşineze, în ultimele zile s-a avansat o idee care ar putea concura cu succes la primul loc într-un campionat mondial numit, pentru cei mai sensibili, “Nesimţitul anului”. Anume: Dan Diaconescu este cel mai tânăr deţinut politic din România.

Nu m-am răsucit în groapă, dar dacă aş fi fost acolo cu siguranţă aş fi făcut-o. Să ne înţelegem: unui Noica nu îi poate fi alăturat orice vierme. Şi, pentru cultura altora, unul singur este evreul care l-a aflat pe Dumnezeu între cei patru pereţi ai unei celule. Vorbăria goală a patronului de televiziune, cum că în detenţie a învăţat să se roage şi că acum înţelege cine este Dumnezeu, nu arată decât convingerea lui că manelele pe care le emana OTV-ul în eter şi-au atins scopul: îndobitocirea românului şi înstrăinarea sa de raţiune. Ca să nu adaug că sunt sigur că o asemenea strategie poartă marca Becali, nicidecum să facă vreo referire sensibilă şi mustind de cultură la bietul Steinhardt.

Concluzie: sunt două alternative, ne prăpădim de râs că, într-o societate pe care ne încăpăţânăm să nu o considerăm bananieră, Dan Diaconescu se declară deţinut politic, sau ne îngreţoşăm văzând cum suferinţa unor Oameni este pătată de apariţia unui individ care a “combătut” regimul băsescian, la început cu propagandă pro-pedelistă şi favorabilă Preşedintelui, iar mai apoi cu manele. Sau, singura urmă de adevăr din cazul inventatului deţinut politic Diaconescu este că şefului statului nu i-au plăcut manelele primite cu dedicaţie…

Cu pași siguri spre îndobitocire!

SUBIECTUL al II-lea______________ (30 de puncte)
Citiți cu atenție sursele istorice de mai jos:
A. „Idealurile fasciste au fost îmbrățișate rapid de către masele de oameni, care erau formate din categorii amestecate de populație, incluzând agricultori, proprietari de terenuri, oameni de afaceri, veterani de război si multe altele(…). Ca ideologie, fascismul s-a manifestat împotriva sloganului <Libertate, egalitate, fraternitate>. (…) În scurt timp, Italia fusese transformată într-un stat polițienesc. Codul de legi a fost rescris pentru a favoriza fascismul. Toate instituțiile educative au primit ordinul să apere regimul. Mussolini a căutat să se asigure că acesta a intrat în casa fiecărui individ, iar tot ceea ce citeau oamenii erau de fapt propriile sale gânduri.”
(C. Misquitta, Dictatori nemilosi)

B. „Ca șef al guvernului, Mussolini nu mai era un prim-ministru votat de Parlament si responsabil în fața lui. Situat în afara si deasupra planului pe care se aflau ministrii, simpli agenți de execuție, el era investit de rege cu depline puteri executive și nu depindea decât de suveran. La 31 ianuarie 1926, puterile sale legislative au fost extinse. [În Italia] nici o lege nu putea fi prezentată fără consimțământul lui si era, totodată, autorizat să legifereze prin decrete-legi, în afara controlului parlamentar. (…) Codurile de legi au fost revizuite în sens autoritar, iar libertățile locale au fost reduse în folosul prefecților, agenți ai despotismului.”
(P. Guichonnet, Mussolini si fascismul)

Pornind de la aceste surse istorice, răspundeți următoarelor cerințe:
1. Precizați, din sursa A, sloganul împotriva căruia s-a manifestat fascismul. 2 puncte
2. Precizați, din sursa B, o informație referitoare la codurile de legi. 2 puncte
3. Menționați spațiul istoric si conducătorul politic la care se referă atât sursa A, cât si sursa B. 6 puncte
4. Menționați, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la practicile politice fasciste, susținându-l cu o explicație din text. 6 puncte
5. Menționați, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la relația dintre puterea executivă si puterea legislativă, susținându-l cu o explicație din text. 6 puncte
6. Menționați două trăsături ale democrației din spațiul european, în prima jumătate a secolului al XX-lea. 4 puncte
7. Prezentați o practică politică specifică democrației din Europa, în a doua jumătate a secolului al XX-lea. 4 puncte

Nu voi minți spunând că am un stomac de fier, pentru că m-a luat greața la vederea unui asemenea subiect. Bacalaureat 2010, proba de istorie. Mai poate spune cineva că nu suntem un popor îndobitocit? Și, dacă acesta este nivelul de pregătire al elevului român, viitor student, de ce vor profesorii salarii mai mari? Pentru că, în opinia mea, ar cam merita să moară de foame. Sau poate sunt eu vreun geniu nedescoperit și mă înșel…

Inteligențe

          Se vorbește mult despre inteligența rasei canine. Din păcate câinii nu au drept de vot…

Românul și culturile

           Azi dimineață nu m-am putut opri să nu îmi pun întrebarea de ce ne încăpățânăm să (supra)viețuim într-o țară care se grăbește ca alții la plăcinte către dezastru. Încerc, de asemenea, să stăpânesc o duritate a limbajului îndreptat către poporul român și către conducătorii săi, dar uneori efortul este prea mare și pare că nu merită să îmi dau silința. Parcă din ce în ce mai mult îmi apare evidența că poporul român rămâne fără culturi, doar o corabie dezorientată, cu cârma ruptă și cu cârmaci nepriceput. Și beat mort, pe deasupra.

           Referitor la culturi, să nu faceți greșeala de a vă duce cu gândul departe, către Grânarul Europei, știm cu toții că până și agricultura în acest fost stat prin excelență agricol este pe butuci. Mă gândesc, însă, la un cult al eroilor acestui neam – cult dispărut de mult, fie datorită ignoranței, fie datorită prostiei. Eventual, la un cult pentru evoluție, pentru așezarea valorii acolo unde îi este locul, nu în mocirla în care este apăsată de piciorul greu al manelistului, al filosofului de pahar care le dorește dușmanilor să crape de ciudă, al pupîncurismului deja tipic românesc. Ca să nu mai spun de cultul pentru muncă, de care uităm cu desăvârșire.

           Cauzele sunt multiple pentru această amnezie globală. Probabil că românul s-a obișnuit prea mult să stea cu mâna întinsă și prea puțin cu efortul încununat de succes(uri), acel efort care garantează atât remunerația cât și alte satisfacții personale. Totuși, este de înțeles, pentru că la omul sărac nici boii nu trag. De mult nu se mai răsplătește performanța în România, și tot de mult succesele nu se mai obțin cu sudoarea frunții.

           De ce să chinuim, atunci? De ce să ne mâncăm sănătatea și nervii, timpul și puterea lucrând pentru un stat incompetent să își gestioneze cu înțelepciune problemele? De ce să chinuim într-un mediu privat care este, în permanență, sabotat și împiedicat chiar de statul căruia ar trebui să îi folosească?! Spectrul înfometării începe să apară, din ce în ce mai amenințător, atât pentru cei care muncesc cât și pentru cei care nu muncesc. A! Să nu uit… la fel și pentru cei care se fac că muncesc.

           Chiar ieri, am auzit de un individ care s-a înțeles cu șeful său să i se desfacă urgent contractul de muncă. Pentru că, având în vedere tăierile salariale care se preconizează, remunerația sa pe o lună ar deveni relativ echivalentă cu suma pe care ar încasa-o din ajutorul de șomaj. Nu știu dacă mai sunt mulți indivizi atât de înțelepți precum cel despre care am menționat. Poate că dânsul are, totuși, dreptate, gândind în cel mai pur spirit românesc. “De ce să muncesc și să iau aproape aceeași bani pe care i-aș lua stând acasă?!” Pe de altă parte, situația scoate la iveală altceva… culturile care i-au rămas românului. Lenea și mica ciupeală…

Eroi (??!!)

          Dan Ciubotaru și Paul Caracudă. Pentru mine, pentru statul român, pentru românime, pentru oricine altcineva decât pentru familiile îndoliate sunt doar două nume. Soldați români care, zice-se, au dat “dovadă de devotament excepțional”, pierzându-și viața departe de ai lor, undeva prin Afghanistan.

          Românul s-a trezit și azi dimineață și s-a dus la serviciul pe care îl are, fără să resimtă dispariția celor doi. Pământul se rotește în continuare, cafeaua are același gust, problemele de la serviciu sau de acasă, grijile și supărările noastre sunt aceleași. Nici că ne pasă și nu prea avem de ce. Au murit doi oameni, dar asta se întâmplă în fiecare zi, pe fiecare meridian al Pământului. Cu o moarte toți suntem datori, în definitiv…

          Atunci, de ce acești doi militari urmează a fi ridicați în grad și decorați post-mortem? A muri pentru o cauză care nu este a lor, a își pierde viața pentru ambițiile grotești și meschine ale unor puteri care au impresia că sunt mai presus de dumnezeire nu este nici devotament excepțional, nici eroism, nu este nimic altceva decât prostie.

          Din păcate pentru cei decedați – oameni care, în definitiv, își făceau meseria respectând niște ordine – prostia aceasta despre care vorbim nu li se poate imputa cu nimic. Forțele militare române trimise pe meleaguri străine și foarte îndepărtate, pentru cauze străine și deloc legitime, nu s-au dus din proprie inițiativă în căutarea pericolului și, eventual, a morții. S-au dus vremurile în care un Lord Byron englez lupta, benevol, împotriva turcilor pentru independența Greciei. Și niciunul dintre cei doi decedați nu va fi privit de afgani drept erou național, eliberator al poporului de sub amenințarea teroristă, reprezentant al unei democrații râvnite de locuitorii acelor zări.

          Ce căutau ei acolo? Știu mult mai bine alții. Ce căutăm noi acolo? Nici asta nu aș putea spune. Poate simțim nevoia să prezentăm, din când în când, niște condoleanțe unor familii îndurerate cărora puțin le pasă de regretele noastre. Dacă le avem…

          Mi s-a întors stomacul pe dos auzind osanalele ridicate, pompos, celor doi dispăruți. Căzuți vitejește pe câmpul de luptă, apărând libertatea, reprezentând România și statul român… Păi, avem o problemă. Statul, în principiu, poate fi considerat un sistem. Dar este un sistem format din oameni, din persoane. Pe cale de consecință, ideal vorbind, statul suntem noi, românii. Și ca microcelulă a acestui stat, nu, nu simt nevoia să moară oameni pentru a mă simți reprezentat în Afghanistan.

          Să se odihnească în pace, bucuroși că au scăpat de rușine!

Jaful identității naționale

          Se zvonește prin târg că până la sfârșitul lunii septembrie Comisia Parlamentară a Adunării Aleșilor din Secuime dorește impunerea utilizării limbii maghiare, ca o a doua limbă oficială, în județele Harghita, Mureș și Covasna.

          Nu vreau să înfierez, cel puțin deocamdată, atitudinea instituțiilor statului – o atitudine mult prea permisivă, motivată de faptul că UDMR-ul a fost mereu un as în mâneca tuturor partidelor care și-au disputat lupta pentru putere. Din punct de vedere politic, formațiunea maghiară procedează pragmatic, cinic, oferindu-și suportul celor care dau mai mult, ajungând, astfel, să dețină o putere care nu ar trebui să se afle în mâinile lor.

          Nu mă pot opri, însă, să nu constat modul sfidător în care Constituția a ajuns să fie considerată “un îndrumar”, nicidecum o lege fundamentală. Nu mă pot opri să nu constat disprețul aproape suveran arătat Statului Român, României și identității ei naționale. Articolul 13 din Constituție prevede, în mod expres, “În România, limba oficială este limba română”. Dar, se pare, de cele mai multe ori 13 este număr cu ghinion…

          Poate de aceea românul care ar trebui să lovească în masă cu pumnul stă cu brațele încrucișate și doar privește, fără reacție, acest jaf al identității naționale ale cărui victime nu sunt nici Boc nici Udrea, ci aceia care trăiesc în cele trei județe mai sus menționate. Aruncând o privire prin ogrăzile altora, nu pot să nu observ modul înțelept în care procedează. Spaniolii au școli speciale pentru emigranți, în care aceștia pot învăța în timp relativ scurt limba spaniolă. Nemții la fel, statul suportând cheltuielile pentru cei care, în perspectiva stabilirii în Germania, sunt nevoiți să învețe limba.

          Procentul de turci stabiliți între granițele Germaniei este foarte mare, dar nu s-au ridicat voci care să solicite introducerea limbii turce în administrație. Românii din Italia ar putea ridica o armată care ar cuceri Roma în câteva zile, dar nu s-a gândit unul să ceară ca limba română să devină o a doua limbă oficială în țara pizzei și a pastelor.

          În orice stat occidental, presupus civilizat, identitatea națională este prețuită, mândria de a aparține respectivei nații este alimentată constant, evitându-se degradarea spiritului poporului. Doar în România stăm și ne târguim ca la piață. Unii vor introducerea limbii maghiare în administrație și, probabil cât de curând, obligativitatea ei în învățământ. Acum în trei județe, apoi în toată Transilvania, iar noi… noi stăm și ne scărpinăm în cap, gândindu-ne dacă să reacționăm și cum.

          De ce nu se ridică cineva care să le spună “nem tudom, în gâții mă-tii”?! Poate pentru că, spre deosebire de neamurile occidentale, românului îi este silă că este român…

Doina

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

(Mihai Eminescu)

Uluire

            Lăsând deoparte problemele socio-economice și politice cu care ne confruntăm, m-am gândit că este util să mai aruncăm un ochi prin lumea fotbalistică. După tragerea la sorți de la Nyon pentru turul II preliminar al Europa League, Florin Prunea, actualul manager al lui Dinamo, fostul gropar al șansei Naționalei de a ajunge în careul de ași ai Campionatului Mondial din ’94, a făcut o declarație șoc. Cel puțin din punctul meu de vedere, foarte șoc. “Tragerea la sorți nu mă satisface, se putea și mai bine”.

            Să nu vă gândiți că o fi dat Dinamo peste vreo Fiorentină, peste vreun Manchester sau peste vreo Sevilla. Nu… echipa care se pregătește încă de la înființare de Champions League va avea ca adversar învingătoarea dintre Lankaran și Olimpia Bălți.

            Eu știam că poporul ăsta începe să fie din ce în ce mai uitat de Dumnezeu și că începe să uite el însuși de sine. Dar nu mă așteptam ca problemele noastre, carențele din bunul simț al unora, lipsa de încredere proprie și de atitudine să atingă asemenea cote alarmante.     

            Sau – deși mă îndoiesc – în Prunea s-a trezit exact conștiința profesionistului de peste hotare, acela care știe că performanța se obține cu muncă, cu sudoare și cu dăruire, nu cu ciurucuri, nu cu ciupeli, nu cu arbitrii și, sub nicio formă, cu un management învățat la școala de retardați.

            Este adevărat că Dinamo are un talent aparte, sau spuneți-i blestem, dacă doriți – acela de a face echipe mari din niște echipe necunoscute. Dar chiar să îți dorești să întâlnești doar echipe de jaloane, de juniori sau chiar de copii, de chelneri sau, și mai bine, de chelnerițe, mi se pare puțin cam exagerat. Îmi este cam milă de suporterii dinamoviști care trebuie să suporte asemenea declarații, dar parcă și mai milă îmi este de spiritul românesc – ăla cu atitudine de cerșetor, de câine cu ochi triști, bătut pe la colțuri. Ăla în care muge prostia și cretinismul.

            Și să nu dai după ei, după rumâni, cu ce apuci?!