România şi instituţia deţinutului politic. 2010.

Se pare că în România, în curând, până şi dreptul la vacanţă va fi suspendat prin lege. Ca să o iau înaintea unei asemenea iniţiative legislative, mi-am întrerupt vacanţa pentru a exprima o părere asupra anumitor evenimente care sunt în măsură să atragă consecinţe inimaginabil de hilare.

Anul 2010 ne-a adus, pe lângă tăieri de salarii şi majorări ale TVA-ului, reînvierea unei “instituţii” despre care nu s-a mai pomenit de multă vreme. Aceea a deţinutului politic. În principiu, această “specie” de deţinut este caracterizată printr-o suferinţă acută, îndurată undeva în beciurile vreunei Securităţi, sau a unei închisori. Suferinţele pot avea natură fizică, psihică sau sufletească. În anumite cazuri, regimul de detenţie este înlocuit prin plasarea într-un domiciliu forţat – o minciună pe care şi-o poate confecţiona cel în cauză, ca să simtă cât de puţin parfumul unei libertăţi închipuite.

Moda ridicării opozanţilor unui regim (de obicei totalitar) şi cadorisirea lor cu ani grei de detenţie, cu trimiterea la canale sau în tabere de muncă a apărut încă din ’45, dar după Revoluţia din 1989 părea că va fi aruncată în uitare – după acel decembrie sângeros România pornise cu paşi nesiguri pe drumul capitalismului, devenind ceea ce este astăzi: o ţară relativ liberă şi relativ democrată.

Până când, această relativitate a fost zguduită de arestarea unui patron de televiziune, unul din principalii vinovaţi pentru îndobitocirea poporului român cu ajutorul televizorului – părintele cazului Elodia, născătorul emisiunilor senzaţionale de după miezul nopţii în care un spiritist… sau, mai exact, şarlatan medium îi spune nevestei de câte ori a înşelat-o soţul, sau bătrânei credule şi lovite de scleroză unde şi-a pus ochelarii, sau cine ştie cărei alte persoane de ce anume boli suferă, a suferit sau va suferi.

Ei… şi de parcă toate prin care trece nu erau suficiente pentru ca poporul acesta să aibă de ce să se ruşineze, în ultimele zile s-a avansat o idee care ar putea concura cu succes la primul loc într-un campionat mondial numit, pentru cei mai sensibili, “Nesimţitul anului”. Anume: Dan Diaconescu este cel mai tânăr deţinut politic din România.

Nu m-am răsucit în groapă, dar dacă aş fi fost acolo cu siguranţă aş fi făcut-o. Să ne înţelegem: unui Noica nu îi poate fi alăturat orice vierme. Şi, pentru cultura altora, unul singur este evreul care l-a aflat pe Dumnezeu între cei patru pereţi ai unei celule. Vorbăria goală a patronului de televiziune, cum că în detenţie a învăţat să se roage şi că acum înţelege cine este Dumnezeu, nu arată decât convingerea lui că manelele pe care le emana OTV-ul în eter şi-au atins scopul: îndobitocirea românului şi înstrăinarea sa de raţiune. Ca să nu adaug că sunt sigur că o asemenea strategie poartă marca Becali, nicidecum să facă vreo referire sensibilă şi mustind de cultură la bietul Steinhardt.

Concluzie: sunt două alternative, ne prăpădim de râs că, într-o societate pe care ne încăpăţânăm să nu o considerăm bananieră, Dan Diaconescu se declară deţinut politic, sau ne îngreţoşăm văzând cum suferinţa unor Oameni este pătată de apariţia unui individ care a “combătut” regimul băsescian, la început cu propagandă pro-pedelistă şi favorabilă Preşedintelui, iar mai apoi cu manele. Sau, singura urmă de adevăr din cazul inventatului deţinut politic Diaconescu este că şefului statului nu i-au plăcut manelele primite cu dedicaţie…